Elucubratii despre EcoRun 2019

 „If I listen to your lies would you say
I'm a man without conviction
I'm a man who doesn't know?
How to sell a contradiction..”

Pe aceste versuri din Karma Chameleon am terminat EcoRun 2019, sprintand bezmetic pe ultima linie dreapta. Va spun mai tarziu de ce sprint, mai ales ca sunt total impotriva acestui tip de comportament.
Tema cantecului se potriveste de minune cu aversiunea mea fata de bullshit si sucking-up, activitati inca la mare voga in prezent. Si nu numai in corporatii. Pentru ca traveresez o perioada optimista, inca sper la o karma omniprezenta.

Artistul se potriveste si cu era diversitatii in care ne aflam. LGBT, rasiale, de care poftiti. Daca Boy George era si negru si eventual ciung, era perfect. Niciodata n-am avut nimic impotriva diversitati. In ideea asta am si lasat singura negresa din concurs sa ma intreaca pe la km 25. Bine, m-au intrecut vreo 30 de fete in total, dar numarul s-a cam mentinut de acum doi ani, iar procentual stau mai bine. E ok. Am auzit ca dupa 60 cazi rau. Desi m-au intrecut patru baietei si din categoria asta. E ok, sigur au fost profesionisti in tinerete. Nu si  Domnul Turcu, care are 70+ si ma intrece mereu. Dar e de treaba, il cunosc, arata de 50. E ok.

Filozofie de doi bani? Probabil.

Mi spune, mai des decat mi-ar placea, sa nu mai fiu carcotas si sunt perfect de acord.

De exemplu, ar fi urat sa scriu ca nu mai era haleala in Cheile Gradistei. Dar pentru asta am o scuza. Intr-o vreme veneam la curse pentru tricou. Acum se pare ca vin pentru mancare (desi am ales si la EcoRun tricou - mi se parea materialul foarte misto - decat sa fac specula cu vesta de alergare). In ideea asta am si migrat catre cursele mai lungi, unde nu se prea alearga, dar in schimb se manancaaa... Apropos, am mari emotii ca organizatorii de la Transilvania100, dupa ce au taiat din toate traseele, sa nu taie si supa. Daca taie si supa nu mai calc pe-acolo in veci! Asa ca, orice reducere a mancarii, in orice cursa, ma deranjeaza.

Sau ar fi deplasat sa scriu ca, desi am avut start in valuri, a fost cea mai mare inghesuiala de pana acum. Dar si pentru asta am o scuza, nu e o critica. Oricum voiam o prima bucla cat mai lenta si odihnitoare, iar inghesuiala a favorizat acest lucru.

Cat de urat ar fi sa mentionez organizarea ratata a cursei copiilor?  Dar, ati ghicit, si pentru asta am o scuza. Totul a devenit foarte amuzant. Pentru ca inghesuiala tipic romaneasca (si parinteasca) formata acolo a creat un public tip Zegama sau UTMB, neasteptat de numeros si calduros pentru finisherii de peste 7 ore. Se vedea pe fata lor surpriza, ceea ce facea totul si mai distractiv. 

Nu e ok e sa scriu nici despre faptul ca la intrarea pe linia dreapta de final, imediat ce am intrecut un concurent, in timp ce sprintam, cum spuneam, prosteste, am auzit un glas de copil ce il incuraja trist: “Hai tati...”. Foarte urat, imi pare rau. Dar pentru asta am cea mai buna scuza de pana acum: muzica. Am alergat cu ea a doua oara in viata, din Poiana Gutanu pana la final. Pentru prima oara vedeti aici. In sfarsit, am putut alerga si eu decent, necarateristic mie, pe acea portiune depre care gandeam mereu cand ajungeam pe acolo: “Uite ce frumos s-ar putea alerga pe aici si eu de-abia ma tarasc.” Muzica e un doping minunat!

Discutam acum cateva zile despre subiectul timpilor efemeri in care vrem sa terminam  ceva: un inot, o cursa montana, un km de alergare, un Ironman. Orice. O bariera care pentru noi pare sa insemne totul, dar care poate nu are nici o valoare pentru restul lumii. De ce facem asta? Ce reprezinta aceste obiective derizorii? Ancore, ce naiba sa insemne? Ancore de care ne agatam cu disperare. De ce ne agatam cu disperare de aceste ancore? Pentru ca, in final, speram sa ne simtim bine. Sa ne oferim placere. Reprezinta, daca vreti, o masturbare emotionala. Toata lumea o face, intr-o forma sau alta, chiar daca nu atingand o tinta de timp, dar poate obtinand un permis de barca sau de avion, limita e doar in capul nostru.

Filozofie de doi bani? Cu siguranta.

Altfel, as putea totusi sa scriu despre ideea minunata a lui Mihai sa stam la Moieciu de pe 1 mai. Cu multe familii. Cu vila plina. Cu copii de toate varstele.

Nici nu va dati seama cat de reconfortant este sa auzi bebelusii cum urla stiind ca nu sunt ai tai si ca tu poti bea in continuare, relaxat, o bere.  Sa nu mai ai grija unui copil timp de cateva zile. Dar se pare ca Tea s-a descurcat minunat, a mancat, a baut si a dormit cumva in perioada asta. Ba chiar a si participat la cursa copiilor!

Pot sa scriu si despre tura de antrenament in grup pe bucla 2 – cea mai urata dintre toate – cu doua zile inainte. Foarte buna pentru o ultima evaluare pregatirii. Ma rog, pregatire...

Sau sa sa scriu  despre mentinerea formei de la precedenta participare, in 2017, terminand la un minut de PB.

Pot mentiona fara sa gresesc si imbunatatirea acoperirii foto/video. Acum apar chiar si intr-un filmulet. Va las sa gasiti singuri unde. Pentru singurul meu fan de pe acest blog, doua indicii:
https://www.facebook.com/watch/?v=692672621164099
1:46

As putea scrie si despre peisajele care anul asta au fost parca cele mai frumoase, probabil si datorita zapezii tarzii.

Dar s-a facut tarziu, nu mai scriu nimic.
V-am pupat.

Dracula mini-ultra (english version)

It's the first time I try to brag about an ultra. I don't even know to do it, I am a little nervous. I would love to write that this experience made me a better man, that I see the world differently, that my life changed, as I heard it often happens.

Well...not, just small variations,I'll talk about them below. Maybe it happens for the 100K.

Dean Karnazes, the mutant, said once: "If you want to run, run a mile. If you want to experience a new life, run a marathon. If you want to talk  to God, run an ultra".
I found here about three reasons for my personal failure of the last part. Or this is not applicable to mini-ultras, or he means road races, or you really need to run the entire course not only to be in a hurry.

Leaving the mystical subject aside, allow me to point out the good organization of this race, one of the best organized races in Romania

Because I am not a hater - we all know that -, I have only a question and two recommendations.
Why on a race organized in Romania, I suppose, at the kit pick-up, to talk in english with a french? She told me to show the jacked, I showed her the cup. She told me to show the gloves I showed her the cap. Finally, I realized where she was from and I tried to show off with my french, but it was too late and I was validated anyway.
I recommend a better glue. The chip came off, a lot of people lost it. I detached mine before it came completely off and I put it in a safe place. At the finish, even I looked for it desperately, I couldn't find it. I declared it lost and I was manually registered. I explained myself that the reason for this was a poor oxygenation of my brain and I felt more relaxed. I am sure the time recording was very accurate, even it was manually done. That means the time travel is finally possible, even for 15 seconds, in the past, as a conclusion from a picture right after the finish. 
I recommend a better logistics so everyone can order the tee shirt. I understood they are very good.

The foreign language thing and the fact that only a litter over one third of the contestants was from Romania, had long time effects. When I was on the way down from Omu peak and discussing for a while with another contestant about snowfalls and running shoes, I had the genius idea to ask: "Where are you from". We continue then the discussion, fluently, in romanian. The man was wearing, as he declared, a pair of shoes - technical price - from Decathlon. He was very pleased with this pair that replaced his old 110EUR pair. He also confessed that his longest trail  so far was 11Km in Oltenia. That said, he took off on the descend and I never saw him in my life again.

The Leaville Trail 100 creator, Ken Chlouber said: "Became friend with the pain and you will be never alone". I said to myself: this is deep, I'll wait the darkest our, towards the end of the race, on the creepy Bucegi trails and I'll became friend with the grueling pain. What surprised me was the presence of pain right after the start, I even didn't get out of the castle yard. Oh men, what a shitty ultra I want to do if I even can't get out ok from the yard? Anyway, that pain passed, others came along, it was rather painful overall and no, I became no friend with the pain, even when it was at the max. As I said, for some an ultra changes their life. Me, in that period, made me to swear very much. This Kane I believe he is an asshole. I prefer to be alone all the race and pain free, I don't need such friends, thank you very much for the suggestion.

A contestant with whom I talked for a while, on the last part of the first ascent, said wisely: "You need to run a half-marathon, to drink a marathon and to eat an ultra-marathon". And another thing about a threshold above what you need to do something, but I didn't pay to much attention and I have the feeling I missed something important. I also learned that the thing is to have always something in your mouth, hungry or not. As I said, for some an ultra changes their life. Me, in that period, made me very polite. So i didn't argue. I said to myself though that is more sure to stick to my nutrition plan and I like to believe it was a good plan. As proof, I had a pretty constant and ok energy level all along the race. The man with the eating ultra, threw at some point that he makes the ultra races just to finished them in the cut off time. That panic me somehow so I moved forward.

About weather, two crucial points for me: it wasn't sunny and it wasn't windy. Otherwise, we've got, chronologically: light rain, snow, heavy rain, light rain, hazel, rain.  In the last three hours it rained continuously. I say, like the 50k winner: this kind of weather is in my advantage. For him to win, for me not to collapse. I used only two equipment pieces: the jacket and the cap. The glows would be useful too, near Omu peak, but my laisyness was big and I payed with 15 minute of hands numbness for it. Interesting enough, the lady from the kit pickup wanted to see only the jacket and the gloves. Well, it seems like she new what she was doing.

Obviously, the vampires have a special place in Dracula country. Two competitors did their homework and each carried a garlic rope on the back. I don't know if the fake garlic has the same effect on vampires. What I know is that towards the end, when I caught up with the garlic & crucifix man, who lyied in a pool of mud and was very lazy to get up, I asked him: how was the keeping away the vampires going? He told me that we are safe on this matter. As I said, for some an ultra changes their life. Me, in that period, made me very insensitive. So I let him resume his rest in the mud and I went to finish my 50k in a little over 10h30m.

Last tens of meters in the woods. I see a military that works something on a gate. I thought he is put there to let the contestants through the army yard. Eventually to throw a cheer or two, why not? I even tried a joke, thanked him for caring for us. I found a little strange his reaction, a mix of boring and irritation. The track, signaled very good, was turning hard right, just before touching the gate. I found later that some mistaken and enter in the army yard where they were arrested and interrogated. So, you have only minutes to the finish line and you find yourself suddenly detained for a couple of hours. I still hope it is just a rumor, even it semmed like fun. Although, if I'm thinking well, that soldier that I thought was there to welcome us, he had, in fact, another mission. To block the gate. This could be true.

A piece of advice: if you want to participate to a long course you find it difficult, stay at the finish line at one of the editions. It is very interesting and even touching to observe the contestants at the end. It can show a lot about what you might expect. More of that, some cheers and congratulations are welcome anytime, especially when the spectator support is minimal. I studied pretty carefully the 100k runners after the comfort of a good night sleep.In fact, this was one of my strongest points in the mental set-up for this race. The thought I will soon be asleep while other nuts will continue to run all night in the mountains, gave me wings. The common feeling of the finishers seemed to be something I never experienced, something kind of extraordinary, something I want to experience, at least one time. 

La revedere, goodbye, au revoir, auf Wiedersehen, shalom, arrivederci, tot ziens, じゃまたね, tchau, До Свидания, adios, hejdå, viszontlátásra, biệt ....

Dracula mini-ultra

Este pentru prima oara cand incerc sa ma laud pe acest blog in urma unui ultra. Nici nu stiu exact ce se cuvine in aceasta situatie, sunt un pic timorat. Mi-ar fi placut sa scriu ca aceasta experienta m-a facut un om mai bun, ca vad lumea cu alti ochi, ca mi-a schimbat viata -  cum am tot auzit ca se intampla.

Ei bine, nu, doar mici variatii, le voi aminti mai jos. Poate la suta de kilometri.

Mutantul Dean Karnazes spunea odata:"Daca vrei sa alergi, alearga o mila. Daca vrei sa experimentez o viata diferita, alearga un maraton. Daca vrei sa vorbesti cu Dumnezeu, alearga un ultra"
Gasesc aici, vreo trei explicatii pentru esecul personal al ultimei parti. Ori nu se aplica la mini-ultrauri, ori se referea la cursele de sosea, ori trebuie chiar sa alergi integral, nu doar sa te grabesti.

Parasind subiectul mistic as dori sa remarc o buna organizare a acestui concurs, unul dintre cele mai bine organizate din Romania. Traseu bine marcat, puncte de alimentare ok, multi voluntari si fotografi.
Pentru ca nu nu sunt hater - se stie -, am doar o intrebare si doua recomandari.
De ce la o cursa organizata in Romania sunt nevoit ca la ridicarea kitului sa conversez in engleza, cu o frantuzoaica? Ea spunea sa ii arat geaca, eu ii aratam sapca. Ea spunea sa ii arat manusile, eu ii aratam cana. La un moment dat m-am prins ca e frantuzoaica si am incercat sa ma dau mare cu franceza mea, dar era cam tarziu si oricum fusesem validat.
Recomand un lipici mai bun. Cipul se desprindea de pe numar, l-au pierdut o gramada. Pe al meu, l-am desprins inainte sa cada si l-am pus bine. La sosire, desi l-am cautat disperat, nu l-am mai gasit. Am declarat ca l-am pierdut si am fost inregistrat manual. L-am gasit apoi, in alt buzunar. Mi-am explicat asta pe seama slabei oxigenari a propriului creier si apoi m-am linstit. Sunt sigur ca inregistrarea timpilor a fost foarte exacta, fie ea si manuala. Asta inseamna ca in sfarsit calatoria in timp e posibila, chiar si cu doar 15 secunde, in trecut, asa cum rezulta din poza facuta imediat dupa final.
Recomand o logistica mai buna astfel incat toata lumea sa poata comanda tricou. Au fost foarte laudate.

Treaba cu limbile straine si faptul ca doar ceva mai mult de o treime din concurentii inscrisi erau romani au avut efecte de durata mai lunga. Cand coboram de la Omu si discutam de ceva vreme cu un concurent despre ninsori si despre pantofi de alergare, am avut o sclipire sa intreb: "where are you from?". Apoi am continuat, fluent, discutia in romana. Domnul era incaltat, asa cum declarase, cu o pereche de pantofi - pret tehnic- din Decathlon, de care era foarte multumit si care inlocuia vechea lui pereche de 500 lei. De asemenea, mi s-a destainuit ca distanta lui cea mai lunga de trail de pana atunci, era una de 11km, in Oltenia. Dupa aceste marturisiri, a luat-o la goana pe coborare si nu l-am mai vazut vreodata.

Creatorul Leadville Trail 100, Ken Chlouber,  spunea: "Fa-te prieten cu durerea si nu vei mai fi niciodata singur". Mi-am zis: asta e profunda, o sa astept momentul ala de disperare, spre finalul cursei, cand voi fi  singur pe cararile intunecoase ale Bucegilor si ma voi imprieteni cu durerea chinuitoare. Ceea ce m-a surprins a fost aparitia durerii imediat dupa start, nici nu iesisem din curtea castelului. Bai nene, ma gandeam, ce naiba de ultra vreau eu sa fac daca nu pot nici macar sa ies in regula din curte? In fine, mi-a trecut asta, m-au durut altele, a fost cam dureros in general si nu, nu m-am imprietenit cu nicio durere, nici macar atnci cand a fost maxima. Cum spuneam, unora un ultra le schimba viata. Pe mine, in acea perioada, m-a facut sa injur foarte mult. Acest Ken cred ca e un cretin. Prefer sa fiu singur toata cursa si sa nu ma doara nimic, n-am nevoie de asa prieteni, multumesc frumos de sugestie.

Un concurent cu care am discutat ceva vreme pe ultima parte a primei urcari zicea intelept: "Un semi se alearga, un maraton se bea, si un ultra se mananca". Si inca un lucru despre un prag peste care trebuie neaparat sa faci ceva, dar nu am prea fost atent aici si am senzatia ca am scapat ceva important. Am mai retinut, ca ideea e sa ai mai tot timpul ceva in gura, fie ca ti-e foame fie ca nu. Cum spuneam, unora un ultra le schimba viata. Pe mine, in acea perioada, m-a facut sa fiu foarte politicos. Asa ca nu l-am contrazis. Mi-am spus insa ca ar fi mai sigur sa ma tin de propriul plan de nutritie si imi place sa cred ca imi facusem un plan bun. Dovada ca am avut un nivel de energie relativ constant si multumitor pe intreg traseul. Omul cu mancatul ultraului, a aruncat la un moment dat, in treacat, ca el face cursele de distanta lunga doar ca sa se incadreze in timpul limita. Asta m-a panicat intrucatva, asa ca in curand am luat-o mai inainte.

Despre vreme, doua puncte esentiale pentru mine: nu a fost soare si nu a fost vant. In rest am avut, in ordine: ploicica, ninsoare, ploaie torentiala, ploicica, grindina, ploaie. In ultimele trei ore cred ca a plouat incontinuu. Spun si eu, la fel cum spunea si castigatorul probei: acest tip de vreme ma avantajeaza. Pe el sa castige, pe mine sa nu lesin. Am folosit doar doua piese de echipament: geaca si sapca. Ar fi fost nevoie si de manusi pe la vf. Omu, dar lenea a fost mare si platita cu 15 minute de maini amortite. Interesant ca madame de la kituri a vrut sa vada doar geaca si manusile. Uite ca stia ce face.

Evident ca vampirii isi au un loc special in tinutul lui Dracula. Doi concurenti si-au facut temele si carau fiecare cate o funie de usturoi in spate. Nu stiu daca usturoiul fals are acelasi efect asupra vampirilor. Stiu insa, ca spre final, cand l-am ajuns din urma pe domnul cu usturoiul si crucifixul, domn care zacea intr-o balta de noroi si de unde ii era foarte lene sa se ridice, l-am intrebat: cum a mers cu speriatul vampirilor? Mi-a raspuns ca din punctul acesta de vedere suntem in siguranta. Cum spuneam, unora un ultra le schimba viata. Pe mine, in acea perioada, m-a facut sa fiu foarte nepasator. Asa ca l-am lasat sa-si continue odihna in balta de noroi si m-am dus sa-mi termin cei 50 km in mai bine de 10 ore jumatate.

Ultimii zeci de metri prin padure. Vad in fata un militar care bibilea ceva la o poarta. M-am gandit ca omul este pus acolo ca sa lase concurentii prin ograda armatei. Eventual sa arunce si o incurajare, de ce nu? Am incercat si o gluma, multumindu-i pentru grija purtata. Mi s-a parut un pic ciudata reactia lui, un amestec de plictiseala si iritare. Traseul - bine marcat - o cotea brusc la dreapta, inainte sa impunga poarta. Am aflat ulterior ca mai multi concurenti au gresit si au intrat in unitate, unde au fost retinuti si interogati. Asadar, mai ai cateva minute pana la final, dupa o zi intreaga de mers pe munte si te trezesti arestat inca vreo ora-doua. Sper ca a fost doar un zvon nefondat, chiar daca poate parea amuzant. Desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, soldatul acela care credeam ca este pus sa ne intampine, avea, de fapt, misiunea sa blocheze poarta. Pare plauzibil. 

Un sfat: daca vreti sa participati la o cursa lunga, care vi se pare dificila, stati la finalul unei editii. Este foarte interesant si chiar emotionant sa observi concurentii la linia de sosire. Poate spune multe despre ceea ce te va astepta cand vei concura. In plus, niste incurajari si felicitari sunt oricand binevenite, mai ales ca sustinerea spectatorilor mi s-a parut minimala. Am studiat destul de atent pe multi dintre cei de la 100km, asta dupa confortul unei nopti dormite pentru mine. Acesta a fost de altfel un punct forte in setarea mentala pentru aceasta cursa. Faptul ca eu ma voi culca in curand in timp ce alti nebuni vor continua sa se miste toata noaptea pe munti, mi-a dat aripi. Pe principiul neelegant, dar omenesc, al raului altuia. Trairea comuna a celor care terminau mi s-a parut a fi ceva de care eu nu am avut parte pana acum, ceva spre minunat as spune, ceva ce mi-as dori sa experimentez macar o data. Asa i-am vazut si pe Mihai cu Alex, foarte emotionati si ei. Pe Petrica nu l-am prins, el sosind mult prea devreme, fiind, se stie, in alta clasa. Felicitari tuturor!

Afluenta de straini din aceasta cursa ma obliga sa traduc aceasta postare si in engleza, fara sa sa se strice si mai mult. Lucru care constitue adevarata provocare a acestui ultra.

La revedere, goodbye, au revoir, auf Wiedersehen, shalom, arrivederci, tot ziens, じゃまたね, tchau, До Свидания, adios, hejdå, viszontlátásra, biệt ....

Megprobaltatas

Cel mai bun kilometru al meu a fost kilometrul 36, unde am alergat cu un pace mediu 5:26 pe mie si am depasit zeci si zeci de concurenti, avand o impresie fantastica despre mine insumi. In rest am mers.
De fapt, nu, nu am mers prea mult, doar in vreo trei-patru randuri, chiar putin, comparand cu Valencia de anul trecut, unde, ohohoo, dar mai bine vedeti aici.
De fapt, nici macar nu a fost cel mai bun kilometru al meu, pentru ca mai am vreo doi cu pace mai bun. Chiar si ultimele sute de metri, unde am sprintat elegant - credeam eu. Pana cand am vazut filmarea de final, despre care as avea de declarat ca ar trebui sa dispara cat mai curand de pe internet. Asta apropo de vlogereala, perfid sugerata de curand.
De fapt, a fost o varza totala, ca si postare asta, singurul lucru bun a fost ca ne-am organizat cursa profi, vineri-duminica, cu cheltuieli decente. Datorita si bunului nostru prieten Romi - o gazda si un ghid deosebit. Poate doar la Istanbul sa fi fost mai profi (sambata-duminica), desi la Budapesta am acordat atentie sporita odihnei dinaintea cursei. Insa nici o cantitate de odihna sau de carboloading - credeti-ma, am incarcat maxim de cateva luni incoace-, nu compenseaza lipsa antrenamentului, ci doar amana momentul disperarii, care de data asta a venit pe la km 27. Totul combinat si cu o accidentare la tendonul lui Ahile, care as dori sa fie scuza mea oficiala, pentru acest maraton, daca sunteti de acord.
Una peste alta, au iesit iar peste patru ore, dar e bine, data viitoare am ca obiectiv doar sa scad sub timpul de anul asta, nu PB, nu nimic. Daca nu reusesc, ma las. Si ma apuc de vlogging, dar nu o sa mai am subiecte.

Nu stiu daca cunoasteti maratonul de la Budapesta, as aminti totusi ca anul acesta a fost a 32-a editie. Au experienta si se cunoaste. Organizare corecta, fara reprosuri. Prezenta de cinci ori mai mare ca la MIB (la maraton); am cam avea ce sa invatam de la vecinii nostri.
Duminica, mai au curse de 10km si 30km. Cea de 30 este interesanta, startul e potrivit astfel incat finalul sa fie comun cu maratonul si se poate incepe intr-un interval de timp astfel incat sa te poti alipi de cine doresti la maraton. Asa cum am facut noi (eu si Narcis) cu Romi. Pentru vreo doi kilometri, apoi el si-a vazut de cursa si noi de ale noastre (chinuri).
Multe intoarceri pe incredere, fara covor de control, n-am vazut fraude. Ne-am gandit la ele, recunosc, dar atat.
Pacerii sunt interesanti la Budapesta. Nu merg constant, ci cu positive split asumat si anuntat pe site. Cu cat timpul vizat e mai mare cu atat positive spilt e mai mare.
Doar la acoperirea foto, posibil sa stea ceva mai prost, nu au un Radu Cristi. Acoperirea mea a fost cam asta:

Zece minus. Ce urmeaza?

Cuvant inainte.

Aceasta relatare ar putea si ar trebui sa fie una foarte scurta. Ea s-ar rezuma la dialogul avut dupa cursa, cu Mircea.

- Salut, cum a fost? intreb eu.

- Salut, a fost foarte bine.

- Cum ai mers?

- 5:09.

- Eu am facut fix cu o ora mai mult, zic eu.

- Aaa, credeam ca esti mai bun.

Nu mai e necesar niciun comentariu, eu fac doua:

Unu: sunt intr-adevar varza.

Doi: se pare ca am o imagine mai buna decat realitatea, ceea ce e acceptabil.

Si cu asta cronica s-a incheiat, va doresc noapte buna.

Pentru insomniaci, ofer un remediu rapid, in randurile ce urmeaza.

Capitolul unu.

Descrierea anosta a cursei.

De obicei nu ma lansez in astfel de descrieri - pe care le consider plictisitoare -, dar hai sa fac o data si treaba asta, poate o sa imi placa. Exista totusi o sansa sa fie utila pentru cei care debuteaza la un maraton montan. Primul sfat pentru acestia este sa faca mai intai crosul - este cursa ideala pentru debut.
Asadar, Ecomarathon este o un maraton montan cu distanta si cu diferenta de nivel, declarate de organizatori, de 42 km si 2400 m. In realitate, numerele se situeaza undeva in jur de 40km si 2100-2200m. Startul se da in Moieciul de Sus, la ora 9 si cursa este compusa din trei bucle, dispuse sub forma unui trifoi. La cros se parcurge doar prima bucla. Dupa fiecare bucla se ajunge la locul de start, ceea ce are numeroase avantaje, printre care as enumarea incurajarile publicului, accesarea efectelor/rezervelor proprii lasate la start si cel putin doua posibilitati de a abandona in zona de plecare, comod, langa pensiune si langa cei dragi, nu la cucurigu, pe cine stie ce coclauri.
Buclele au lungimi apropiate, in jur de 14km. Bucla unu ceva mai putin, bucla doi ceva mai mult si bucla trei chiar mai scurta decat prima. Buclele doi si trei au cate doua urcari mai serioase, bucla unu doar o urcare mai serioasa. De obicei, timpii obtinuti sunt mai buni pe bucla unu, urmeaza trei si apoi doi, care este considerata cea mai grea. Se pot utiliza si bete, doar pe buclele doi si trei.
Punctele de alimentare si de hidratare sunt dispuse corect, personal nu am nevoie sa car apa cu mine la aceasta cursa. Singura sectiune mai delicata ar fi pe bucla 3, unde ultimul punct de hidratare (cu cola, mmm) se afla la cca 8.5km si o ora de final (la un timp total de 6 - 6:15). Din aceasta portiune ramasa, prima parte reprezinta o urcare grea si ultimii 7km sunt in coborare - unde se poate alerga foarte bine.
Recomand studierea cu atentie a prognozei vremii, au fost ani chiar si cu ninsoare.
Numar de participanti: in jur de 700 la fiecare proba.
Recordurile cursei: 3:28 la baieti si 4:08 la fete.
Taxa: 150 lei la maraton si 125 lei la cros.

Capitolui doi.

Doua paragrafe aiurea, in asteptarea rezultatelor.

La aceasta cursa nu am vrut sa ma duc. Nici la Brasov nu am vrut sa ma duc, dar colegii de servici au profitat de faptul ca sunt foarte influentabil si au reusit sa ma convinga sa merg la ambele. Despre Brasov nici nu am scris si nici nu o sa scriu. Doar atat vreau sa spun: granita celor doua ore, perfid setata de stim-noi-cine, a ramas neatinsa si continua sa imi strice, editie de editie, o cursa foarte frumoasa de altfel.
La Ecomarathon am o alta granita, auto-setata, de sase ore, care si ea sta bine mersi neatinsa si cred ca va mai sta ceva anisori. Si nu se poate spune ca nu am incercat! Geluri luate la timp, ajuns odihnit dupa bucla 1, ajuns la 4 ore dupa bucla 2, totul in plan, pana la un moment dat. Se pare ca am facut o singura greseala importanta, nu m-am antrenat suficient.

Capitolul trei. 

Afisarea rezultatelor.

In urma unor deliberari delicate, sunt in masura sa afisez rezultatele, cu mentiunea ca eu zece curat nu dau, ca nimeni nu-i perfect.

Nota -10 (zece minus) se acorda, in ordine aleatoare:

• Lui Mihai pentru ca a revenit spectaculos dupa o cursa in care nu s-a simtit deloc bine. Minus pentru ca n-a avut la el anticarcel. Valoarea si-a spus insa cuvantul pe final si dus a fost.
• Pentru mancarea de la pensiune. Mama cozonacilor, in Simon. Ce ciorba de burta! Ce berbecut! Minus pentru lipsa unui mic dejun foarte matinal, inainte de cursa.
• Lui Laurentiu pentru ca a reusit sa termine in conditii bune, total neantrenat, dupa o accidentare care l-a tinut mult timp pe tusa. Minus pentru ca a riscat o accidentare si mai urata. Dar este tanar si isi permite.
• Vremii. Racorel, inorat, ideal pentru alergat in tricou. Daca era si mai putin noroi, era perfect.
• Lui Petrica pentru ca a scos lejer sub sase ore. Si pentru ca a fost un simpatic cu echipamentul de Polul Nord, purtat pe tot parcursul maratonului. Minus pentru ca se tot da mare, cum ne astepta el pe buturugi, lipsit de motivatie. Noi insa credem, in secret, ca el alearga prea repede si apoi sta sa se odihneasca, iar noua ne spune ca, de fapt, ne asteapta. Dar va rog sa nu ii ziceti asta, ca sa nu se supere.
• Pentru grupul de copii, care, an de an, incurajeza concurentii. Minus doar pentru a fi consecvent (pentru ca eu zece curat nu dau, vezi mai sus) sau pentru ca sigur cel putin unul dintre ei a facut misto de fata pe care o aveam la momentul respectiv (eu unul, sigur as fi facut).

Nota 9 (noua) organizarii.

Organizare buna din toate punctele de vedere. Daca ar fi fost si apa sus la Gutanu ar fi fost de zece (minus, pentru ca zece curat eu nu dau, vezi mai sus).

Nota 8 (opt) pentru cazare.

A fost bine, atmosfera faina, gazde foarte primitoare. Am de obiectat doar impotriva unei saltele cam deselate, unui zgomot permanent toata noaptea (vreo pompa, probabil), impotriva catorva pauni foarte urlatori si unui caine care si-a luat rolul de pazinc de noapte foarte in serios. Doar opt pentru ca sunt carcotas.

Nota 7 (sapte) mie.

Cu indulgenta - ma simt brusc mai generos. Nota nici prea mica, pentru ca am facut PB, nici prea mare, pentru ca nu am scos sub 6 ore, asa cum imi propusesem. Multumit oarecum ca am avut ceva resurse, pentru a alerga pe ultima portiune de asfalt cu sub 4 pe mie. Ca sa nu fiu intrecut de un concurent manat subit de un spirit de competitie de sase ore plus (nu spun concurenta, pentru ca am fost atentionat ca sunt misogin, daca fac asta).

Nota 5 (cinci)  pantofilor mei de alergare.

Saucony Xodus mi-au provocat niste dureri urate la un deget, nu am mai avut asa ceva la nicio cursa de trail pana acum. Nota de trecere, totusi, pentru ca nu mi-a cazut unghia.

Nota 4 (patru) pentru fotogenitatea mea.

Ei bine, nu, contrar opiniei generale, nu faceam pe mine. La o examinare mai atenta se poate descoperi motivul incrancenarii mele. Va las cu bine, sa-l descoperiti singuri.

Epilog?

Am mai comentat pe undeva, nu mai stiu unde, ca toate listele despre orice ar trrebui sa contina zece puncte (nu e ideea mea, recunosc). Vezi cele zece porunci, de exemplu. Nu-s sapte, nu-s unsprezece. Zece suna oficial! Ei bine, am ajuns si eu, cu acest maraton, la cota zece. Maratoane de sosea si trail, la un loc. De fapt zece minus, ca eu zece curat nu dau, ca nimeni nu-i perfect. Ca dovada, primul maraton a fost unul privat.
Cand ma apucasem de chestia asta, imi propusesem sa fac zece maratoane. Acum am o problema: ce urmeaza?

Luati sa va enervati si voi!

Frate, nu mai pot! Peste tot, toata lumea se lauda cu cat de minunat a fost in 2016 si cat de mirifc va fi in 2017. Cui naiba ii pasa de lista ta de concursuri, cu ce pace ai alergat, cate fapte bune ai facut? Sau la ce competitii vrei tu sa te duci, cum vrei sa salvezi tu lumea sau cat de generos vrei sa fii tu?

Omule, eu sunt cateodata mai old-school, cum ii place unui pieten sa imi spuna destul de des, si pe buna dreptate. Dar macar, pe vremea mea, ca sa ma enervez trebuia mai intai sa te cunosc, sa ma intalnesc cu tine in pestera, sa vanam ceva, si de-abia pe urma ma scoteai din sarite. Acum e suficient sa deschid calculatorul si in douazeci de secunde mi-am facut planul de nervi pe care il atingeam intr-un an. Pe vremea  mea. Dar ma adaptez, ce credeati, e randul meu. Se intoarce roata, asa cum imi spunea cand mi-am rupt mana la ultimul meci de fotbal un tip caruia aproape ii crapasem capul - involuntar - cu ocazia altui meci. Dar divaghez, asa ca luati de-aici si postarea mea cu 2016, sa va enervati si voi.

Nenicule, 2016 a fost un an cu premiere pentru mine. Nu premii, nu, sa nu exageram, ci chestii facute pentru prima oara. Pentru ca asta este defectul meu, nu imi place sa ma repet. Au fost niste chestii misto si daca stau sa analizez mai bine cred ca pot spune ca m-au surprins placut unele dintre ele. Cum ar fi:

• A fost frumos la Semi Bucuresti dar parca si mai frumos a fost cand a inotat Tea primii metri singura.
• A fost interesant la Transfier, chiar si cu penele avute, dar parca si mai interesant a fost cand am constatat ca nu prea o mai intrec pe Maria la inot.
• A fost minunat la Tri Challenge Mamaia, chiar daca m-a intercut Petrica in T2, dar parca si mai si a fost cand am constatat ca Tea face glume mai bune ca mine. Stiu, nu e deloc greu asta, dar ma asteptam sa ii ia ceva mai mult ca sa isi dea si ea seama.
• A fost dragut la Crosul Bucuriei, sper sa se tina si la anul, dar parca mai dragut a fost cand am coborat cot la cot cu Maria pe partii negre.
• A fost cool la Semi Lisabona dar parca mai cool a fost sa constat cum Gina s-a tinut de sport tot timpul anului, mai consecvent ca mine.
• A fost bine la maratonul meu secret de la Valencia, despre care nu am spus la nimeni. Chiar va rog sa pastrati secretul. Puteti gasi relatarea aici, dar e secreta, va rog sa nu o cititi. Dar parca mai bine a fost sa vad cum maica-mea isi mai aduce aminte cine sunt.
• A fost misto sa fac un plan de antrenament pentru Ironman dar parca cele mai misto antrenamente tot cele alaturi de prieteni au fost.

Mai tata, de-abia astept sa ma surprinda 2017.

V-am enervat? Perfect.